Continuand ideea anterioara, de ceva timp indelungat ma bate un gand. Pacat ca bataia asta nu lasa urme fizice, probabil ar fi fost mai tolerabila durerea.
In schimb a lasat o urma mult mai grava decat o vanataie. A recut timpul, corpul imbatraneste, isi pierde din proprietatile fizionomice (sau fizice...?). Apar incet, incet interferentele, gandurile de indoiala... indoiala ca nu ma mai descurc, ca nu mai pot, ca nu mai are rost... ca nu mai e de mine...
Indoiala e o boala care consuma curajul, disipa initiativa si mananca sufletul. Indoiala nu a aparut instant; ci treptat de-a lungul timpului.
Am vazut "zborul" Pegasului. Am ramas cu un "gust" amar... aceeasi (dez)amagire avuta tot timpul copilariei cand vedeam ca unii copii de varsta mea aveau o minge de fotbal... sau de orice fel, doar erau toate bune de dat cu piciorul in ele, iar eu nu aveam...
Pana la facultate, am avut parte de alta dezamagire... pentru un urmas al Pegasului... nu exista loc in casa, desi erau 100mp in care putea intra lejer si un Logan... Solutia acestei limitari / provocari / interdictii, ar fi fost gazduirea pe scara sau in "uscatorul" blocului folosit de alti vecini. Paradoxal nu aveam loc desi spatiu era destul, si lucrul dorit de mine, trebuia sa fie sub "tutela" strainilor. Am refuzat.
Am ajuns la facultate in alt oras (dar asta-i alta poveste). 250 de kilometrii ma desparteau de locul pe care-l consideram "acasa". M-am intrebat cam care ar fi fost reactia stapanului lui Bubico daca ar fi fost pus in fata faptului implinit; mai exact daca pas fi parcurs distanta asta si m-as fi prezentat in fata usii cu obiectul in cauza. Lipsa cronica a fondurilor, de altfel inceputul instalarii indoielii, m-au facut sa raman doar cu ideea de "ce-ar fi fost daca".
S-a terminat si facultatea. Incet, incet, a trecut o perioada echivalenta cu viata unui pre-pubertar, adica vreo 15 ani de la ultimul zbor al Pegasului iar acesta a devenit o amintire indepartata, apoi... o idee. Aceasta idee se rezuma la "am avut si eu odata ceva de genul asta... dar n-a fost sa fie..."
A venit "apocalipsa" si a trecut la fel de repede. Am ajuns sa locuiesc intr-o camera in care nu este loc de aruncat un ciorap pe jos. Aici mi-am amintit de Pegas. Locul pe care-l consider acum "acasa", fara limitarile initial impuse, fara a mai cere voie, fara a mai avea lipsa cronica de fonduri (desi nu ma dau banii afara din casa)... imi permite de a onora amintirea unicului Pegas.
Am optat pentru un urmas (legitim sau nu) al Pegasului. Este tot pliabil, are aproximativ aceleasi dimensiun. Nu este cine stie ce, dar este ceea ce-mi doream.
Asta a fost o batalie (simbolica) purtata cu stapanul lui Bubico, indoiala si timpul care s-a scurs. Batalia o consider castigata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu