Ratacit in pana mea...

Continuand ideea anterioara, de ceva timp indelungat ma bate un gand. Pacat ca bataia asta nu lasa urme fizice, probabil ar fi fost mai tolerabila durerea.

In schimb a lasat o urma mult mai grava decat o vanataie. A recut timpul, corpul imbatraneste, isi pierde din proprietatile fizionomice (sau fizice...?). Apar incet, incet interferentele, gandurile de indoiala... indoiala ca nu ma mai descurc, ca nu mai pot, ca nu mai are rost... ca nu mai e de mine...

Indoiala e o boala care consuma curajul, disipa initiativa si mananca sufletul. Indoiala nu a aparut instant; ci treptat de-a lungul timpului.

Am vazut "zborul" Pegasului. Am ramas cu un "gust" amar... aceeasi (dez)amagire avuta tot timpul copilariei cand vedeam ca unii copii de varsta mea aveau o minge de fotbal... sau de orice fel, doar erau toate bune de dat cu piciorul in ele, iar eu nu aveam...

Pana la facultate, am avut parte de alta dezamagire... pentru un urmas al Pegasului... nu exista loc in casa, desi erau 100mp in care putea intra lejer si un Logan... Solutia acestei limitari / provocari / interdictii, ar fi fost gazduirea pe scara sau in "uscatorul" blocului folosit de alti vecini. Paradoxal nu aveam loc desi spatiu era destul, si lucrul dorit de mine, trebuia sa fie sub "tutela" strainilor. Am refuzat.

Am ajuns la facultate in alt oras (dar asta-i alta poveste). 250 de kilometrii ma desparteau de locul pe care-l consideram "acasa". M-am intrebat cam care ar fi fost reactia stapanului lui Bubico daca ar fi fost pus in fata faptului implinit; mai exact daca pas fi parcurs distanta asta si m-as fi prezentat in fata usii cu obiectul in cauza. Lipsa cronica a fondurilor, de altfel inceputul instalarii indoielii, m-au facut sa raman doar cu ideea de "ce-ar fi fost daca".


S-a terminat si facultatea. Incet, incet, a trecut o perioada echivalenta cu viata unui pre-pubertar, adica vreo 15 ani de la ultimul zbor al Pegasului iar acesta a devenit o amintire indepartata, apoi... o idee. Aceasta idee se rezuma la "am avut si eu odata ceva de genul asta... dar n-a fost sa fie..."

A venit "apocalipsa" si a trecut la fel de repede. Am ajuns sa locuiesc intr-o camera in care nu este loc de aruncat un ciorap pe jos. Aici mi-am amintit de Pegas. Locul pe care-l consider acum "acasa", fara limitarile initial impuse, fara a mai cere voie, fara a mai avea lipsa cronica de fonduri (desi nu ma dau banii afara din casa)... imi permite de a onora amintirea unicului Pegas.

Am optat pentru un urmas (legitim sau nu) al Pegasului. Este tot pliabil, are aproximativ aceleasi dimensiun. Nu este cine stie ce, dar este ceea ce-mi doream.

Asta a fost o batalie (simbolica) purtata cu stapanul lui Bubico, indoiala si timpul care s-a scurs. Batalia o consider castigata.

4, 3, 2... pana

Pana de idei... pana de chef... pana de "mojo"... pana mea fara tus.

Asa au trecut... (stai... am mai plictisit oamenii cu ideea asta) cateva luni de la o postare (mda... deja-vu, cu ignorarea ultimului post... care... din nou a avut statutul de "draft"...).

Eram la scoala... Mostenisem un obiect (considerat astazi "vintage"... ce idiotenie) de-a dreptul extraordinar (pentru un copil... pe vremea aia). Avea roti... cu spite intacte... avea lant intreg... avea cadru (LoL.. deja suna a banc sec)... avea aripi (ca erau mai bune alea cu aripioare)... avea frane (si nu prea).. avea un plod care sa-l calareasca. Era vorba de un "Pegas" (pliabil).

Ce nu avea acel Pegas era relativ important, dar imperativ pentru functionare. Anume... pneuri, anvelope, cauciucuri, gume... etc. Daca cumva bicicleta ar fi fost proiectata sa se deplaseze pe o "mono-sina" (si care-i pluralul? "bi-sina"???... ba!!! sina prin definitie e una!!!), adica... cam cum ar arata un tramvai taiat de-a lungul, pe jumate, in mers; atunci ar fi fost 100% functionala.

Ce-i drept, am apucat sa folosesc Pegas-ul de cateva ori (dar dac-ar fi cazul sa-mi tai cate un deget pentru fiecare plimbare, as ramane cu ambele maini functionale) prin imprumutarea de la cate un prieten (si nu prea) a unui cauciuc amarat si ros.

Soarta acelui Pegas a fost sumbra. A ajuns sa zboare la un vecin in momentul mutarii locuintei.

Dupa ani si ani (ma voi intoarce... nu), am tot batut apa in piua pentru un "dispozitiv" dotat cu anvelope... si cu tot ce avea Pegas-ul... probabil fara sa mai fie pliabil, dar se pare ca stapanul lui Bubico (mda... aceeasi persoana din postarile anterioare) suferea de o oarecare claustrofobie biciclistica... de parca Pegas-ul nu-i apartinuse in trecut si de parca (repetitie... putea fi evitata... dar cui ii pasa?) nu tot aceeasi persoana ii facuse vant. Tot nu-mi pot imagina cum in 100mp nu poti gasi loc unei biciclete... dar.. ma rog... fiecare cu pasarelele lui... (Bubico...)

E tarziu si nu mai am tragere de inima (chef...).
Va urma...?

Sfarsitul unei idei...

A venit (si a si trecut) ziua cea "mare" in care mi-am scris si semnat... demisia...


Din fericire, situatia nu-i atat de sumbra pe cat pare. E vorba de jobul de la care nu as fi plecat... dar am fost nevoit. Realizez cat de mult suna a scuza faptul ca "am fost nevoit"... ca pana la urma nu mi s-a pus un pistol la tampla ca sa plec...

De atunci nu am mai auzit decat (greseala gramaticala... probabil) ca s-a ales praful...

Pana la urma, faptul ca figuram cu 2 joburi, nu era atat de rau. Dar unele lucruri, din nou... din pacate, trebuie sa se incheie. C-or fi bune, c-or fi rele, "toate la timpul lor" spune o vorba veche din popor.

Avand asta in gand, imi continui viata si fara jobul care, cel putin pana in momentul de fata, a fost ceea ce mi-am dorit... nu voi plictisi pe nimeni cu detalii legate de colegi si sefi. Pe scurt, nu as avea lucruri negative de comentat.

Punct.